Inelul de logodna al miresei este purtat pe mana stanga, pe degetul numit tocmai de aceea, inelar. O credinta din Egipt spune ca prin degetul inelar trece "vena amoris", care reprezinta vena dragostei care face legatura directa cu inima. La inceput, inelele erau din material textil (canepa) si simbolizau astfel “legarea” inimilor. Cu trecerea timpului s-a trecut la fier, urmand ca prin evul mediu britanicii sa inlocuieasca fierul cu aur, accentuand idea de durabilitate si puritate. Verigheta reprezinta promisiunea dragostei eterne, atat din partea mirelui, cat si din partea miresei.

   Acest obicei se traduce prin dorinta nuntasilor ca mirii sa aiba o viata roditoare si implinita impreuna. Orezul aruncat peste cei doi reprezinta speranta de fertilitate. Florile reprezinta puritate, o viata noua si dragoste fara sfarsit.

   Aruncarea buchetului isi are originile in Anglia. Se credea ca mireasa poate transmite norocul sau si celorlalti nuntasi. Astfel, acestia incercau sa rupa bucati din rochia sau florile miresei. In incercarea de a scapa, aceasta isi arunca buchetul in multime. Traditia spune ca femeia necasatorita, care reusea sa prinda buchetul, era cea care mostenea norocul miresei si era urmatoarea la maritis. Alte traditii spun ca cea care prinde buchetul miresei se va marita in acelasi an.

   Acest obicei se desfasoara in paralel cu gatitul miresei. Un prieten apropiat al mirelui (in trecut un vataf) il barbiereste, in mod simbolic pe ginere. Asezat pe un scaun, cu bani sub picior, mirele nu trebuie sa-l lase pe lautar sa-i ia banii. Barbieritul mirelui reprezinta un simbol al pregatirii baiatului pentru nunta. Obiceiul se pare ca avea o semnificatie ritualica initiatica, ultima dintr-un lung sir de initieri la care era supus baiatul in cursul deveniri sale ca barbat.

   In dimineata nuntii, ginerele, impreuna cu prietenii apropiati, impodobesc doi brazi cu diferite obiecte, fructe si chifle. Brazii sunt purtati de tineri necasatoriti pana la casa nasului, unde unul este legat in fata portii. Apoi, alaiul isi continua drumul catre casa miresei, loc in care ramane cel de-al doilea brad. Bradul este simbolul vigorii si al tineretii; impodobirea lui simbolizeaza viata "imbelsugata" a viitoarei familii.

   In vremuri stravechi aproape orice putea fi considerat ca fiind prevestitor de rele. Pentru a se proteja impotriva raului, miresele foloseau plante, cunoscute pentru protectia pe care o puteau asigura impotriva relelor. Plantele si anumite soiuri de ierburi ocrotitoare erau prinse pe imbracamintea miresei, din cap pana la picioare, facand-o sa arate mai mult ca o salata asortata umblatoare. Mai tarziu, plantele au inceput sa fie inlocuite cu flori, doar din simt estetic. Cu timpul florile de pe vestminte au evoluat in buchetul de mireasa, pe care il cunoastem astazi.

   Acest obicei dateaza din timpul anglo-saxonilor. Pentru a fura mireasa, mirele avea nevoie de ajutorul prietenilor, cei care erau numiti cavalerii mirelui. Ei se asigurau ca mireasa sa ajunga la biserica si apoi acasa la mire. De asemenea, mireasa era si ea ajutata de asa-numitele domnisoarele miresei, devenite intre timp domnisoare de onoare.
Deseori erau inclusi si copii in ceremonie, ca un simbol al inocentei.

   Este o petrecere la casa miresei (de regula), in seara de dinaintea nuntii, la care participa tinerii prieteni ai celor doi miri, alti invitati. La inceputul petrecerii, tineri lucreaza ornamentele care vor fi puse in bradul de nunta, din materiale puse la dispozitie de miri. Petrecerea nu presupune prea multa mancare (cozonaci), ci mai degraba bautura si dans.

   Poporul roman este un popor vesel si uneori pus pe sotii. Astfel se explica pastrarea acestui obicei ale carui origini sunt neclare. Se presupune ca mirele nu trebuie sa aibe ochi decat pentru mireasa lui, dar unii glumeti profita de neatentia mirelui si fura mireasa. Mirele este dator sa o caute sau sa o rascumpere. In unele zone, rapitorii au datoria de a nu lasa mireasa pe jos, ea trebuie purtata numai in brate. In alte zone, se considera ca daca mireasa a fost furata pana la ora 24.00 datoria o va plati nasul, daca a fost furata dupa 24.00 mirele este cel care va plati. De multe ori, spre hazul invitatilor mirele este pus sa indeplineasca anumite sarcini.

   Hora miresei (Nuneasca) se danseaza acasa la mireasa, prilej cu care soacra mica imparte diferite cadouri nasilor, socrilor si, uneori, rudelor apropiate.

   Nasa, impreuna cu mama miresei si prietene apropiate ajuta mireasa sa se imbrace, pentru ca la sfarsit, nasa singura sa-i lege voalul si coronita. Se desfasoara in acelasi timp cu barbieritul mirelui si simbolizeaza pregatirea fetei pentru nunta. In vechime la acest ritual putea lua parte mai multa lume din partea miresei. Cum gatitul era destul de laborios (se foloseau cele mai bune haine, se faceau impletituri complicate ale parului), fetele cantau cantece cu tema despartirii.

   Exista mai multe origini ale acestui obicei. In societatea antica evreiasca fidelitatea era simbolizata de o panglica albastra pe care o purta mireasa in ziua nuntii. Mai tarziu, in Anglia a devenit foarte raspandit obiceiul de a arunca ciorapul miresei. Dupa ce mirii intrau in camera nuptiala, unii invitati se strecurau inauntru cu intentia de a sterpeli ciorapii miresei. Cuplu "suparat" de intruziune arunca cu ciorapii, iar invitatii incercau sa ii arunce inapoi, deoarece se credea ca cine va fi cel mai aproape de a lovi nasul miresei va fi urmatorul care se va casatori. Alte izvoare indica credinta barbatilor ca ar avea succes in dragoste daca reusesc sa fure ciorapul miresei. Cum erau multi tineri dornici da a pune mana pe un astfel de trofeu, uneori se produceau busculade si incaierari si unele mirese se alegeau cu hainele sfasiate in timpul petrecerii. Pentru ca nunta sa nu fie perturbata, s-a adoptat sistemul ca mireasa sa arunce de buna voie ciorapul in timpul petrecerii. Cu toate acestea, in asteptarea acestui moment, barbatii se cam imbatau si deveneau nerabdatori, chiar agresivi si incercau sa obtina cu forta mai devreme mult ravnitul ciorap. Era nevoie ca mirele sa intervina, ca mireasa sa nu fie literalmente dezbracata de multimea incinsa si astfel a aparut obiceiul ca mirele sa scoata ciorapul miresei. Mai tarziu, scoaterea ciorapului a fost inlocuita cu scoaterea jartierei.

   Probabil ca v-ati intrebat de unde vine sintagma "luna de miere" si va gandeati la ceva placut. Lucrurile nu stau tocmai asa. In vechime, barbatii nu prea isi pierdeau timpul facand curte. Cea mai simpla metoda de a avea o nevasta era de a o lua pe sus, de a o rapi, mai exact. Pentru asta barbatul avea nevoie de putere si consuma un soi de bautura fermentata intaritoare care continea si miere. Dupa ce o aducea acasa, daca barbatul putea impiedica fuga miresei timp de un ciclu lunar, atunci casatoria era considerata valida. Mireasa era silita sa bea din aceeasi bautura care continea miere, pentru ca se credea ca are efect linistitor asupra femeilor si ca le vor face sa ramane docile. (Sper ca nunta Dvs. a fost sau va fi liber consimtita).

   Receptia reprezinta sarbatorirea oficiala a noului cuplu. Tortul de nunta simbolizeaza impartasirea trupului celor doi miri care devin acum un tot unitar. Vinul servit mesenilor simbolizeaza impartasirea vietii mirilor cu Dumnezeu.

   Obiceiul dateaza din 1858, din timpul nuntii regale a printesei Victoria a Marii Britanii cu printul Frederick William al Prusiei. Aceasta a fost cea care a ales muzica pentru propria-i nunta. Ea aprecia lucrarile lui Mendelssohn si le venera pe cele ale lui Wagner. Foarte curand, miresele de toate categoriile din Marea Britanie adoptasera acest mars pentru nunta, instaurand o traditie a nuntilor din vest.

   Originile acestui obicei dateaza din acele timpuri in care mirele isi rapea mireasa si trebuia sa se lupte cu ceilalti pretendenti ai acesteia. Pentru acest lucru, el trebuia sa-si tina mireasa cu mana stanga, cu cea dreapta manuind sabia.

   Una dintre explicatii este aceea de a proteja mireasa de spiritele rele, care-i asteptau sub pragul usii. O alta explicatie dateaza din timpurile romane. Atunci se credea ca, daca mireasa se impiedica la intrarea in noua casa, purta ghinion casatoriei.

   Acest obicei isi are radacinile in timpurile in care nuntile erau aranjate, iar mireasa era considerata proprietate. Mai tarziu, acest obicei s-a pastrat ca un simbol cu doua semnificatii: prima este aceea de recunoastere de catre tata a faptului ca mirele reprezinta cea mai buna alegere pentru fiica sa; a doua semnificatie traduce gestul tatalui astfel: "iti fac cunostinta cu fiica mea".

   Tanarul care dorea sa se casatoreasca isi alegea cativa dintre prieteni (uneori chiar tatal sau alte rude) si hotarau ziua cand vor merge la casa miresei. Desigur, era anuntata si familia viitoarei mirese, pentru a avea ragazul de a se pregati pentru a-si intampina oaspetii. In ziua stabilita purcedeau spre casa fetei, iar la intrare rosteau o mica cuvantare, care diferea de la zona la zona. Urmau apoi momentele cand tatal feciorului statea de vorba cu parintii miresei, discutand diferite aspecte ale viitoarei familii. Uneori hotararea de a face nunta era deja luata, petitul fiind doar o formalitate sau o ocazie de a petrece niste clipe minunate. De multe ori urma o mica petrecere, mai ales daca se stabilea ca nunta va avea loc.

   Datand din timpurile romane, sarutul reprezinta legatura legala dintre miri, este cel care sigileaza toate contractele. Nici o ceremonie nu era completa fara sarut. De fapt, era o perioada cand logodna era nula fara acest sarut.

   Nasa comanda si plateste o turta impodobita cu diverse ornamente, comestibile sau nu, diferite impletituri si alte forme. La sfarsitul ceremoniei de casatorie, se rupe turta deasupra capului miresei. Exista credinta ca numarul firmiturilor ar fi putut sa indice cati copii va avea noul cuplu. Invitatii culegeau aceste firmituri si le pastrau ca fiind aducatoare de noroc. Pentru nunti mai mari, ca invitatii sa nu plece cu mana goala, se faceau turte din ce in ce mai mari. Obiceiul se pastreaza din vremea Romei antice.

   Aproape de sfarsitul nuntii, nasa scoate voalul de pe capul miresei si ii pune o esarfa (batic), simbolizand trecerea de la statutul de fata la cel de nevasta. Voalul miresei se pune pe capul unei fete necasatorite, care se spune ca va fi urmatorea care se va casatori.

   Acesta este un obicei evreiesc care reprezinta distrugerea templului din Ierusalim. De cele mai multe ori, cuplurile pastrau bucati din paharul spart la nunta intr-o cutie.

   Mireasa, flacaul cu bradul si alaiul miresei merg la cea de-a treia fintina spre rasarit, numarata de la casa miresei, insotiti de lautari. Pe drum, mireasa si flacaul poarta un ulcior (sau o vadra de lemn in alte zone), legat cu stergar tesut in casa, pana la fantana. Aici, flacaul scoate apa de trei ori si, de fiecare data, impreuna cu mireasa, stropeste multimea cu un manunchi de busuioc, inmuiat in apa din ulcior, in semn de urare de maritis la fete, insuratoare la flacai si spor la neveste. Flacaul poate fi altul decit purtatorul bradului si va pastra ca dar ulciorul nou si stergarul cu care a facut udatul. Intorsi de la apa, nuntasii incing o hora in care mireasa trece pe la fiecare si ii prinde in piept floarea de nunta. Aceleasi flori sau cocarde le vor primi nuntasii mirelui, nasii, alti invitati la biserica.

   Mana dreapta simbolizeaza putere, resurse si scop. Unirea mainilor drepte a mirilor inseamna ca cei doi se pot baza unul pe celalalt si ca amandoi pot conta pe resursele pe care fiecare le-a adus in casatorie. De asemenea, acest obicei reprezinta unirea a doua vieti intr-una singura.

   Multi considera acest obicei un simbol al dominatiei masculine. De fapt, obiceiul isi are originea in Grecia antica, mai precis in Sparta. Datorita sistemului educational prin care barbatii erau antrenati din copilarie in spirit militar, se crea o relatie nefireasca intre cupluri de barbati, bazate pe o camaraderie a caror sensuri ne scapa astazi. Femeile nu reprezentau interes pentru barbatii spartani, obisnuiti cu compania masculina. Totusi, societatea spartana trebuia sa asigure noile generatii de luptatori si pentru a face femeile "atractive" pentru razboinici, acestea erau tunse baieteste, sau chiar rase in cap si apoi erau acoperite cu un val. Mai tarziu, in societatea romana si in Evul Mediu, ridicarea valului era dreptul exclusiv al mirelui si un semn al autoritatii barbatului asupra femeii. Mireasa nu prea avea nici un drept. Alte surse sustin ca obiceiul dateaza din timpul in care erau la moda nuntile "aranjate". Fata miresei era acoperita pana cand mirele o insotea la ceremonie si pana cand ar fi fost prea tarziu sa se razgandeasca, in cazul in care nu i-ar fi placut chipul ei.

   In Roma antica albul era considerat culoarea bucuriei, mai tarziu, in evul mediu a simbolizat puritate. In vremurile stravechi blestemele si farmecele erau luate in serios. Din acest motiv, prietenii si membrii familiei miresei si mirelui se imbracau la fel ca mirii in idea de a deruta spiritele malefice si de a deturna farmecele. Termenul vechi francez "trousseau" se traduce prin balot de imbracaminte. Dupa nunta, mireasa aducea hainele purtate de membrii familiei in casa mirelui. Obiceiul a evoluat in timp si astazi in societatea americana domnisoarele de onoare si cavalerii poarta haine de aceeasi culoare si care de multe ori sunt croite la fel.